Istoria zonei

Înainte de sat

Repertoriul Arheologic Național consemnează în hotarul Tusei două situri. La Oșteana, la circa 200 m sud-vest de sat, lângă pârâul Șteii, s-au descoperit unelte neo-eneolitice. În punctul „Cetate”, pe un muncel împădurit din apropierea păstrăvăriei, se află, după toate probabilitățile, o așezare dacică întărită din secolele I î.Hr. – I d.Hr.

Mai jos pe vale, la Marca, a existat o cetate dacică, iar la est, pe Meseș, trecea granița Daciei romane, apărată de complexul de la Porolissum.

Evul mediu

Tusa apare în documente în 1341, ca Thuzateluke. Era un mic sat românesc de sub Meseș, care ținea de cetatea Valcăului. Primul stăpân cunoscut a fost un magistru Dancs; au urmat familiile Bánffy și Báthory, apoi Rákóczi și fiscul.

Tusa în 1902

Monografia comitatului Sălaj a lui Petri Mór îi dedică satului trei pagini. În 1890 avea 496 de locuitori și 98 de case. Oamenii se ocupau cu arderea varului: din pădurea Ponor provenea cea mai mare cantitate de var din comitat, pe care sătenii o duceau cu carele până dincolo de Satu Mare.

Tot acolo este pomenit, în pădurea Ponor, izvorul numit „Izbuc”, cu o cădere de apă de circa 10 stânjeni, a cărui apă se unește la hotarul satului cu pârâul Tusei.

Slovacii

În secolele XVIII–XIX, în pădurile Munților Plopiș s-au așezat coloniști slovaci. Urmașii lor trăiesc și azi în Făgetu, Șinteu și în cătune ca Dealu Corbului.

Cărți și documente

• Petri Mór, „Szilágy vármegye monographiája”, 6 volume, 1901–1904; Tusa în vol. IV, p. 692–694
• Dionisie Stoica, Ioan P. Lazăr, „Schița monografică a Sălagiului”, 1908
• Dan Băcueț-Crișan, „Așezările din secolele VII–IX de pe cursul superior și mijlociu al râurilor Barcău și Crasna”, 2007
• Sabin Adrian Luca, „Repertoriul arheologic al județului Sălaj”, Sibiu, 2010
• „Sălaj – Ghidul localităților”, Biblioteca Județeană „I.S. Bădescu” Sălaj